„Ești mama lor, nu Dumnezeul lor.” O propoziție care te va elibera.
Dar uneori, exact acest tip de adevăr este necesar pentru a opri un abuz care se ascunde sub masca iubirii.
După divorț, multe mame rămân singure cu durere, furie, dezamăgire și sentimentul de pierdere a controlului. Este uman. Problema apare atunci când această suferință nu este procesată, ci descărcată asupra copiilor.
Și mai grav,când copiii ajung să fie folosiți ca instrument de răzbunare și control asupra tatălui.
Autoritate părintească sau putere abuzivă?
Da, un părinte are autoritate.
Dar autoritatea nu este putere absolută.
Copilul nu este proprietatea nimănui.
Nu este extensia emoțională a mamei.
Nu este aliatul într-un conflict conjugal.
A fi părinte înseamnă,ghidare, nu dominație…protecție, nu izolare…..responsabilitate, nu control total
Când o mamă își justifică comportamentul prin „eu sunt mama”, dar:limitează relația copilului cu tatăl,vorbește negativ constant despre celălalt părinte,sau ii interzice dreptul de a comunica cu tatăl ,îl face pe copil responsabil pentru propria suferință si controlează excesiv viața emoțională a copilului,,nu mai vorbim despre grijă. Vorbim despre manipulare emoțională.
Copilul prins la mijloc
Copilul din aceste situații nu are voce, el nu vrea să aleagă, nu vrea să fie de partea nimănui,îi este teama sa nu greșească
Dar este pus zilnic în situații imposibile-„Dacă îl iubesc pe tata, o rănesc pe mama”-„Dacă spun ce simt, pierd iubirea ei”-„Trebuie să fiu atent să nu supăr”
Astfel, copilul învață,să își reprime emoțiile,să se adapteze constant si trăiește in dezechilibre,să trăiască în vină și frică, nu pentru că este slab,ci pentru că supraviețuiește emoțional.
Repercusiunile nu dispar,Se mută în viitor.
Mulți spun „Copiii sunt mici, nu își vor aminti”…..Este fals.
Copiii poate nu își amintesc exact ce s-a spus,dar corpul și psihicul lor rețin tiparul.
La maturitate, acești copii devin adesea,adulți care se simt vinovați când pun limite, devin oameni anxioși, mereu atenți la stările altora,persoane care confundă iubirea cu controlul,parteneri care acceptă relații toxice,adulți care nu știu cine sunt cu adevărat
Iar ironia cea mai dureroasă este aceasta,controlul excesiv, făcut „din iubire”, duce adesea la ruptura relației părinte–copil.
Un adevăr greu de acceptat
Copiii nu sunt responsabili pentru,divorț,suferința mamei,eșecul relației de cuplu.A le cere să umple goluri emoționale este o nedreptate profundă.
Un părinte matur își poate spune„Durerea mea este a mea. Copilul meu nu trebuie să o poarte.”
Nu toate mamele fac asta, dar suficient de multe, încât efectele să fie vizibile peste ani, în adulții răniți care caută terapie, validare și libertate emoțională.
A iubi un copil înseamnă, la un moment dat, să îi dai voie să se separe, sa aibă relație cu ambii părinți,să gândească singur,să nu fie loial din frică.
Pentru că un copil crescut în libertate emoțională,nu îți va aparține,dar va rămâne lângă tine din alegere
Pentru copii.
Pentru viitorul lor.
Și, în final, pentru relațiile reale dintre părinți și copiii lor.
Lasă un răspuns